viaţa e o fată pe care o strigi Morgana..
La 7 dimineaţa viaţa e o sală de antrenament alerg, sar, până când gura mi se umple de salivă cât să inund gura altuia deschisă la poveşti mâinile se lungesc cu ridicări de gantere şi produc gumă de genoflexiuni dintr-o dată sar aşa de sus că viaţa nu mai e sala de antrenament e un semicerc albăstui la care mă uit atât de des, de nu ştiu câţi ani, zile sau ceasuri, mari urâţite de vreme, înnegrite şi murdare ca unghiile unui colecţionar de tuş mă trezesc cu ciocanele şi rotiţele în care locuiesc şi din nou îmi revin ies la suprafaţa vieţii care e o mare lucioasă pe o masă de sufragerie... liniştită ca un batic întins la soare... înfig mâna aia lungă în transparenţa ei şi viermele de oase iese din pieptul meu ţâşneşte şi face o săritură în adânc, dar eu văd port ochelari cu rama aurie de care mă agăţ ca pe tiroliană şi sar îl strivesc sub călcâi viermele nu mai e vierme... nimic nu mai e... ce-a fost şi chiar aşa îl strivesc